ai lacrimi în tine?
goleşte-te de ele!
şi râzi demonic,
deşi aură de lumină în juru-ţi
tu mai ai
şi acoperă cu blesteme
păcatul de a exista
şi speră că vei fi învingător
măcar în altă viaţă…

Oglinda oarbă

Cutremură pământul de
paşii gândurilor
îngenunchează şi zdreleşte
ţesutul veşted
cu ale tale mâini însângerate
de atingeri celeste interzise
şi pletele-ţi să înfioare
în tresărirea lor
frunzele-i veştede
sărută în ţărână lacrimile
tale
căci prin ţărâna asta
se rătăcise
pasul său
acum o clipă
şi iartă-i nepăsarea de om
că doar iubeşte…

Ciob

Te-am aşteptat lângă
statuia gândului meu.
Dar ea era chiar tu
şi s-a sfărâmat
în aşteptarea ta.
Şi mă tot rănesc
în cioburi de cer
de fiecare dată
când îmi ridic gândul spre tine.

Epitaf

«Sunt pământ sub
picioarele giganţilor
care pot fi oameni.
Aş vrea să am unghii ascuţite
să-mi pot smulge carnea
şi vulturii să se hrănească
din ea
să-şi continue rostul
creaţiei…»
Atâta bine pot face pe lume!

Aş putea să-mi plâng dorul
pe umerii stelelor străine
Aş putea să-ţi urmăresc privirea
şi să caut picătura de cer
pe care mi-o revendic
Dar de humă aripile atârnă prea greu
şi nu ajung să mă înalţ
Rămân spre a uita,
departe de visul
care şi devorează singur
iluzia de a încerca.
Mai rămâi o clipă astă seară?

Cuvântul destinului îl renegi
Luptând pentru clipa
ta de împlinire
Treci peste abisul tău
Pe pod de vise şi speranţe
Culegi lumină din
surâse stinse de demon
Şi zbori purtând lumina lor în tine
Dar pânza
se destramă
destrămându-te pe tine
Ce alegi când tot ce ţi-a rămas e
să cazi?